mai tii minte cand spuneai ca atunci cand va veni iarna vom fi ca doi bulgari de zapada? imi spuneai ca iti este dor de mine...ca abea astepti sa ma vezi. ai aparut cand imi era mai greu, ai disparut dupa ce m-ai pus pe picioare cu pretextul ca "nu ai stiut in ce te bagi" si ca nu vrei sa ma faci sa sufar. am tacut. nu imi pasa. incepusem sa tin la tine, insa nu ti-am spus nimic atunci cand ai luat aceasta hotarare, pentru ca nu mi-a pasat. imi reconstruisem orgoliul in cel mai nepotrivit moment. dar mi-am adus aminte de iarna.de zapada.de imaginea cu noi doi jucandu-ne in nea. atunci a fost doar o inchipuire a ceea ce imi spuneai. acum insa e mai mult. e dorinta ca acel lucru sa se intample si suferinta provocata de gandul ca niciodata nu se va indeplini. te-am lasat sa te strecori din viata mea asemeni nisipului uscat ce se pierde printre degete urmand sa fie purtat de vant. nu stiu de ce iti spun toate aceste lucruri abea acum cand e mult prea taziu. probabil imi pare rau. dar ce stiu sigur ca e adevarat...e faptul ca mi-e dor de tine.
am obosit. am obosit sa cred in iubire si sa imi fie franta inima. am obosit sa mai sper ca totul va fi bine si ca intr-o zi voi avea si eu acel "fat-frumos" doar al meu. incep sa cred ca el chiar nu exista. ca nu exista fericire, nu exista iubire...dragoste. am simtit sentimentul asta. dar am obosit sa ma doara din cauza lui. iar tu...domnule care m-ai facut sa nu mai fiu eu...ei bine nu te mai suport. am renuntat sa ma chinui sa iti fac pe plac pentru ca am obosit. insa in mintea mea sunt limpede intiparite acele momente in care ma uitam zambind in urma ta pe sala si imi doream sa nu te intorci pentru ca mi-ai fi vazut zambetul inofensiv si gingas ca al unui copil ce in nevinovatia lui, vazuse cea mai mare ciocolata. ma uitam in urma ta iar prin minte imi treceau zeci de ganduri pe minut. "daca m-ar iubi cum ar fi? oare ar fi frumos? oare m-ar mai rani cum o face acum?". poate nu ti-ai dat seama sau poate ai realizat dar iti placea sa ma vezi suferind. ajunsesem sa iti zambesc doar tie. acelasi zambet ce imi aduc aminte ca spuneai ca te face fericit...ca te face sa zambesti. daca te facea sa zambesti de ce l-ai distrus? de ce l-ai facut sa nu mai fie? acum adu-l inapoi. insa nu poti. pentru ca esti prea mandru de tine si nu iti permiti. imi pare rau pentru tine. toti spuneau "e mai buna decat ea ba. vezi sa nu o pierzi." dar tie nu ti-a pasat. eu nu ziceam nimic. ei vorbeau...te stresau, te judecau...eu taceam. dar pentru greselile lor tot pe mine te-ai razbunat. acum insa...am obosit. nu iti mai suport ifosele, ignoranta si comportamentul jalnic pe care il ai fata de mine, insa daca ai sa decizi sa te intorci la mine...nu am sa te ocolesc. am sa te primesc ca de fiecare data cu zambetul meu larg si am sa iti spun....bine ai venit. dar ai grija...candva...va fi prea tarziu. fa ceva...pentru ca eu am renuntat...
Ii era bine. Dar s-a terminat. A fost frumos cat a durat. Bucurie, copilarie, amuzament. O perioada mult mai prelungită de pace sufleteasca decat celelalte pe care le-a avut de-a lungul anului. Acum insa a revenit cu picioarele pe pamant. Din imparatia unde nu ii pasa de nimeni si nimic, unde era doar ea si bucuria, a coborat in lumea realitatii. Din nou simte ca locul ei nu e aici, din nou golul din suflet o face sa se zvarcoleasca de durere, si din nou obrajii ce pana acum erau imbujorati si emanau caldura bucuriei s-au stins si sunt uzi ca alta data. Sunt uzi, palizi si emana multa tristete. Si-a pierdut toata voia buna. Nu mai e ea. E doar masca ei aceea care iti mai zambeste cand si cand. O doare. Dar nu poate face nimic. Aceasta e realitatea.
nu e asa de simplu cum credeam. lumea nu mai e terenul meu de joaca, iar copii de alta data cu care te jucai chiar daca nu ii cunosteai nu mai sunt aceeasi. a trecut timpul si toti au crescut. imi pare rau ca am vrut sa raman in universul meu unde totul este bine si toata lumea e prietena cu toata lumea. nu e asa. aici e urat. sunt multi oameni rai care pur si simplu vor sa te necajeasca. sa te vada ca suferi. de ce? nu stiu. poate au o satisfactie proprie cand te vad cum te lupti cu tine insuti ca sa nu le arati ca te doare fiecare vorba urata primita. poate din invidie. poate am avut si eu perioade in care faceam oamenii sa se simta prost cu buna intentie. si poate ca aceasta e pedeapsa. dar acum stiu sigur ca nu mai pot jigni oamenii din jurul meu. nu ii pot face sa sufere. stiu cum e. traiesc asta aproape in fiecare zi. in urma ultimei schimbari. a tunsorii, mi-am dat seama care imi sunt adevaratii prieteni. am primit insulte pe care nu mai vreau sa le mai aud. am renuntat la ei. am renuntat la cei care mi-au spus ca am tunsoare de catel, de veverita si cate altele. v-ati gandit ca poate nici mie nu imi place? v-ati gandit macar pentru un moment ca nu faceti nimic altceva decat sa imi sporiti neincrederea? ei bine acum puteti spune orice. nu imi mai pasa de voi. v-am lasat in urma. nu accept ca prieteni niste oameni care in loc sa ma sprijine ma demoralizeaza si mai tare. cineva spunea odata " daca nu ai nimic dragut de spus, mai bine nu spui nimic.". am tinut cont de vorba asta si niciodata nu v-am intors-o. v-am considerat prieteni. dar m-am saturat.
bai voi aia de va credeti mari si tari. nimeni nu e perfect. poate nu oi fi eu frumoasa din padurea adormita da nici cu voi nu imi e rusine. ba mai mult. eu macar stiu sa ma comport. nu sunt placuta pentru infatisarea mea. sunt placuta pentru ceea ce sunt. pentru cum gandesc, cum ma comport, cum stiu sa imi apreciez prietenii. stiind sa respect, am capatat respect. ei imi sunt adevaratii prieteni.
aveti ghinion. am reusit sa ma repun pe picioare si ma indepartez de depresie. nu ma mai doare de ce ziceti voi. puteti sa vorbiti cat vreti. dar mai intai...uitati-va in oglinda si apoi veniti la mine.
Din nou noapte. O alta noapte in care sufletul dicteaza iar eu scriu. Am citit postarea Ancai din aceasta seara si am ramas marcata. Mi-am dat seama ca stau si las timpul sa treaca pe langa mine fara sa fac nimic. Fara sa imortalizez fiecare clipa cu o amintire, o fotografie care in viitor sa imi arate ca nu am trait degeaba. Stau si “lenevesc” toata ziua asteptand sa vina acea zi speciala cand ma voi intoarce “acasa”. E singurul meu obiectiv. Sa ma intorc acolo unde imi e sufetul. Dar am realizat in seara asta ca m-am izolat de tot. Nu fac nimic sa imi ocup timpul. Ca sa inteleg si eu ceva din vacanta asta, din viata asta. Am sa imbatranesc, si cand voi privi intreba “cand a trecut timpul? Ce-am facut eu cat am trait?”. Si am sa realizez ca nimic. Ca nu am nimic. Trebuie sa fac ceva.
îi vezi mai întai ca pe nişte simpli oameni pe care sa îi adaugi la colecţia ta de prieteni. dar după un timp îţi dai seama ca te-ai ataşat de ei mai mult decat vroiai. si îţi dai seama ca ai descoperit nu doar un simplu prieten, ci un foarte bun prieten.
au fost persoane pe care le-am considerat bune prietene, dar nu erau deloc asa. am fost doborata psihic, dar cel mai mult, sufleteste. si…ai apărut tu. mi-ai fost alături si ai fost prima persoana careia i-a pasat cu adevărat de mine. îmi pare rău ca am plecat. te iubesc ancuto. îmi e dor de tine. :(
ok. a venit vara. caldura te omoară dar totul e bine. merită sa trăieşti pentru ca viaţa e minunată într-un oraş împuţit unde toata lumea este mult prea grăbita pentru a descoperi minunatiile acestui anotimp. probabil este mult mai bine asa. eu am incetat sa ma mai grabesc si imi pare rau. am descoperit lucruri de care habar nu aveam. am descoperit ca orasul te face sa devii asemeni unui robot teleghidat, fiind obligat sa respecti zi de zi aceeasi rutina. timp de cinci zile incerci sa te imparti intre casa si scoala respectiv servici, iar cand ajungi in clipa in care nu mai ai de facut nimic, stai si te intrebi "ce sa fac azi?". mereu trebuie sa iti planuiesti viata pentru ca asa esti obişnuit. iti planifici fiecare clipa a zilei ca sa fii sigur ca vei avea timp sa le faci pe toate.este crunt. te-ai gandit vreodata ca daca nu reusesti sa iti indeplinesti toate sarcinile nu vine apocalipsa? acum ca a venit vara lasa-te purtat de val. trezeste-te dimineata ca un om normal, iti iei o tigara si o cana cu cafea, te duci pe balcon, si iti impui ca asta sa fie singura rutina timp de trei luni. nu vei reusi. ti-e teama sa risti sa stai degeaba. te gandesti ca nu poti sa iti pierzi o zi stand degeaba. eu incerc sa scap de rutina. de ce am asteptat noua luni? ca sa traiesc tot sub program? e vara. mi-am luat concediu...azi nu sunt!
A sosit! Pentru prima data in viata asta minunata in care mi se pare ca fiecare moment lasat de la Dumnezeu e pentru a-mi consolida coconul din jurul sufletului, ma bucur ca a mai trecut un an. Un an ingrozitor, depresiv, oribil, criminal. Si totul la 14 ani, cand viata ar trebui sa fie minunata. Sa te bucuri de ramasitele copilariei de alta data, sa te concentrezi pentru a-ti tine in frau hormonii...o varsta minunata. Pentru mine nu a fost frumos. A fost un an absolut idiot cu o multitudine infinita de necazuri care s-au abatut asupra unui "copil". Am crescut prea repede incercand sa fac fata provocarilor. Insa acest an a fost de cosmar. Problemele din familie si cele sentimentale, schimbarile care au survenit in cadrul "gastii"...totul mi-a dat de furca psihologic. Si ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, mi-am gasit linistea si calmul in tigari. "De ce fumezi? Ca sa te integrezi in grupul tau nesuferit? Ca sa te accepte? Sa te dai mare?". Dar nimeni nu a stiut adevaratul motiv. Nimeni nu a stiut ca era singura sansa de a ma mentine cu picioarele pe pamant. Singura sansa prin care tineam legatura cu lumea reala. Printre toti acesti nori intunecati ce pareau ca vor sa ma inghita, au existat mici scapari prin care patrundeau razele calduroase ale soarelui. Acestea erau simbolizate de momentele in care eram exaltata de cate un val de energie...bucurie...ca si cum cineva imi stergea pentru un moment memoria. Dar pentru toate acestea trebuia sa platesc. Deci am hotarat sa evit bucuriile. Sa nu mai gasesc motive pentru care sa zambesc pentru ca stiam ca focul mereu trebuie stins. Dar toate au trecut si mai e doar o zi pana se va termina totul. Se pare ca vremea tine cu mine, in ultima saptamana ploaia inecand acest an si apa stergand toate cele rele intamplate, lasand in urma doar prietenii adevarati si intamplarile minunate petrecute cu acestia. Deci...adio an oribil, bun venit celui nou !:]
Viata e o curva. Pentru fiecare bucurie oferita iti cere in schimb clipe de tristete, de durere sfasietoare. O zi minunata petrecuta cu persoana iubita, clipe de neuitat, momente in care simteai ca toata lumea e a ta, in care nu stiai ca mai exista timp, spatiu, ca mai exista si altcineva inafara de voi. Insa dupa cum spuneam, mereu trebuie sa platim. Odata cu seara...vine acel moment. Si se pare ca viata asta afurisita tine cont de sentimente. De dragoste! Dupa ce te simti in rai...vine iadul. Te certi cu cea mai buna prietena. Din ce? Dintr-un cacat. Crezi ca e suparata pe tine cand de fapt ea e nervoasa. Ar fi trebuit sa stii asta. Doar o stii de o vesnicie. Se ajunge la injuraturi. Aici simti ca cerul cade pe tine. Simti cum sufletul ti se sfasie...cum te pierzi , cum uiti de tot ce e in jurul tau, cum nu mai vezi nimic decat acele lucruri adresate la nervi...lucruri care sunt spuse fara sa fie nici macar partial adevarate. Vorbele ei dor inzecit fata de cele ale unui om obijnuit, si nu ii poti riposta. Nu ai aceasta forta. Simti cum se sfarseste viata. Nu stii ce sa faci si izbucnesti in plans. Plans ce dureaza cateva ore. Simti cum fiecare lacrima contine o bucata din sufletul tau ce usor usor se sfasie in profunzime. Stai si te uiti in gol, iar acele vorbe iti suna in cap din nou si din nou. Nu stii ce sa faci. Si acea parte negativa din tine preaia controlul corpului tau. In timp ce adevarata tu esti daramata psihic acolo undeva...forta potrivnica incepe sa-i atribuie cuvinte nefiresti prietenei tale. Dupa ce raul a fost infaptuit, iti lasa fiinta ravasita sa se lupte cu acel foc atatat si mai tare. Decazi. Intri intr-o stare de transa in care te sfarsesti...uiti de tot. Te critici. Iti vine ca iti parasesti corpul si sa o iei la fuga.
Dar asa cum se intampla in totdeauna exista o luminita la capatul tunelului. Si cand vine vremea acelei luminite esti salvat. Iti revezi vechea prietena...ce ti-a fost mereu alaturi...la bine si la rau : "Imi pare rau ca te-am injurat. Dar eram suparata din cauza alor mei. Iarta'ma. Gata. Inchidem subiectu'?". Si din nou iti revine acel zambet copilaresc si iti reinvie bucuria naiva.
Era deja ultima tigara din pachet. Singura...pe plaja...in bataia vantului, statea pe nisipul racit de frigul ce insotea venirea serii. Isi dorea ca fiecare val ce se avanta spre mal, in retragea sa, sa fie insotit de cate o problema ce o coplesea. Isi dorea ca acel plans ce dura de cateva ore sa inceteze. Sa ii revina acea bucurie de copil pe care toti o regaseau in ea. Sa ii revina acel zambet cristalin. Era doar cu marea. Erau singure tinandu-si companie una celeilalte. Racoarea serii de vara isi facea simtita prezenta din ce in ce mai mult. Insa Alexis nu o simtea. Plansul deja era stapan pe sufletul ei de cateva ore bune. Nu isi dadu seama cand pentru a douazecea oara arunca chistocul. Era ultimul. Si realiza acest lucru. Se ridica...se uita inspre larg si isi dori sa fuga inspre rasarit. Dar se opri la auzul unei voci de baiat. Era o voce cristalina dar in acelasi timp trista.
- Nu fa asta! Te rog! Opreste-te!
Era schimbata…dar cu toate acestea, alexis ii recunoscu vocea lui Drew. Acum lacrimile inghetara, iar supararea ce ii sfasia sufletul se transforma brusc in spaima. Simtea cum inima isi dorea sa-i sara din piept. Sa sara si sa se avante il larg o data cu marea. Dupa cateva clipe reusi sa iasa invingatoare din lupta cu sentimentele ce ii erau stapane pe inima. Acum simtea cum aerul ii penetra plamanii pentru prima data in ultimele minute. Isi lua inima in dinti si tipa din tot sufletul.
- Ce vrei? De ce nu ma lasi in pace? Du-te si vezi-ti de treaba ta si santajurile tale perferse. Du-te! Pleaca! Mergi si ia-mi tot ce mai am. Ia-mi bucuria de a o vedea pe Jazz zambind. Du-te si culca-te cu ea in schimbul sanatatii lui Ryan. Du-te si distruge-o mintal!!
Era un tipat sfasietor. Se putea observa cum fiecare cuvant rostit cu ura de Alexis, il distrugea pe Drew din interior. Natura parea sa ii impartaseasca sentimentele. Odata cu nasterea acestora marea deveni agitata. Se izbea cu putere de stancile ascutite, ca si cum si-ar fi dorit sa le sfarame asemeni modului in care alexis il distrugea pe Drew.
Cu lacrimi in ochi si cu vocea tremuranda el reusi sa isi impartaseasca gandurile inainte ca Alexis sa dea ultima lovitura cu care avea sa-l doboare.
- Alexis te rog asculta-ma. Nu i-am facut nimic lui Jazz. Nu a mai vrut sa se culce cu mine. A spus ca oricat de mult l-ar iubi pe Ryan nu iti poate face asta. Te rog. Iarta-ma am fost pe cale sa fac o mare prostie. Promit ca nu am sa mai fac. Te rog Alexis…iarta-ma!
-Stai. Jazz nu am mai vrut sa isi respecte partea de intelegere? Ce ti-a spus? de asta ai venit dupa mine nu?
-Nu…ba da. Mi-a spus ca ma iubesti? E adevarat Alexis? Tu chiar ma iubesti?
-In momentul asta nu! Te urasc din toata fiinta mea. Dar ieri te iubeam. Iti iubeam defectele. Iti iubeam ochii albastrii cristalini asemeni marii. Chiar si zambetul tau pervers il iubeam. Intelegi? Te adoram Drew.
In acel moment Drew ceda. Se prabusi pe nisipul rece si incepu sa planga cum nu o mai facu niciodata pana atunci. Nimeni nu ii mai spusese lucrurile acelea pana atunci. Alexis statea in picioare si se uita la el. In sufletul ei se intampla ceva. Simtea cum ura se diminua si sentimentele de tristete, mila, iertare ii invadau tot trupul. Simti cum fata ii era din nou invadata de lacrimi si se lasa sa cada alaturi de Drew. Cu mici retineri il lua in brate si simtea cum acesta o cruprindea acum de mijloc. Au stat imbratisati, prabusiti pe nisip, plangand timp de cateva minute. Drew isi ridica ochii si rosti printre suspine…
7 august. Inceputul a ceea ce trebuia sa fie o saptamana de vis. O saptamana in care puteam sa fac ce vreau…puteam sa ajung acasa a doua zi …puteam sa beau, sa fumez fara sa ma tem ca ajung acasa si ma ia cineva la rost. Eram la mare…eram in singurul loc unde marea imi era stapana, prietena, confidenta. Eram in lumea mea.
Prima seara. Discoteca, bere, tigari, veselie. Insa ceea ce urma sa schimbe totul era cea de-a doua seara. Discoteca, prieteni, distractie…si el. Tipul cu sapca kinky ce stia sa-si modeleze trupul in functie de ritmul melodiei. Ceea ce parea a fi un simplu dans a devenit inceputul catastrofei. Un dans, apoi un suc, o tigara si fara sa imi dau seama … un sarut. A fost cel mai lung si totusi cel mai scurt sarut. Simteam cum inima imi batea pe tonul alert al melodiei. Am simtit cum tot trupul imi era invadat de furnici.
Mi-am anuntat prietenii ca plec si ne-am mutat pe plaja. Acum eram doar eu, el si marea. Mare care imi impartasea emotia prin valurile ce se spargeau de stancile ascutite din apropierea tarmului. Stateam imbratisati in racoarea serii de vara. Ascultam cu durere regretele lui ca nu a avut bucuria de a ma fi cunoscut mai devreme.
Atunci am aflat ca a doua zi urma sa plece. Sa ma paraseasca. Sa ma lase in grija marii. Dar ea nu ma putea strange in brate. Nu imi putea atinge buzele suav si nu ma putea incalzi strangandu-ma cu dragoste in bratele inclestate. Am incercat sa uit macare pentru restul orelor pe care le mai aveam de petrecut, acest mic amanunt care imi intunecase seara. Am stat si am ascultat marea. Pentru prima si ultima data in acea seara stateam alaturi de el si ascultam marea.
A doua zi a plecat. A plecat si a lasat in urama o cascada sarata asemeni marii. Am pastrat legatura. Dar stiam ca nimic nu va mai fi la fel.
In seara aceasta, citind o postare de pe un blog mi-am dat seama de ceva. Nu l-am uitat. Chiar daca timpul a trecut iar legatura dintre noi s-a rupt, mi-am dat seama ca l-am iubit…dar ca nu voi mai putea sa o fac niciodata.
Intuneric. chiar bezna pot spune. In casa bunicilor...in care ai mereu impresia ca esti privita ceea ce nu este imposibil din moment ce unul dintre bunici este mort, esti silita sa dormi intr-o bucatarie alaturi de bunii care ocupa mai bine de jumatate din pat. Te gandesti..."oare cacatu asta de centrala o sa incetaze sa huruie pana dimineata?" sau "o sa adorm si eu in noaptea asta?". Strangi in brate o perna gandindu-te ca e el. Te gandesti ca maine va fi o zi draguta. Dar nu acesta este adevaratul motiv pentru care nu poti dormi...te gandesti la el. Tipul dragut cu care ai petrecut ziua, pe care il cunosti de mult dar de care nu ai fi crezut niciodata ca ai sa te indragostesti. Te gandesti la tot ce iti poate rezerva ziua de maine...te gandesti cu groaza ca poate verisoara ta te va acuza din nou ca nu o iubesti si ca nu iti pasa de ea cand e una dintre cele mai bune prietene, pe care daca ai pierde-o ai fi disperata. Stai si te gandesti cum aceste doua persoane, cu toate ca tu tii enorm la amandoua, ele nu sunt in relatii bune. Se cunosc. Dar datorita unui mic conflict toata traba s-a dus dracu si tu esti obligata sa te imparti intre ei doi. Nu poti dormi din motivele bine stiute...si te hotrasti sa scrii asa ceva. O chestie de eliberare sufleteasca. O farama din suflet!
De ce spun ca nu imi pasa … cand stiu ca imi pasa?…cand stiu ca o alta tipa mi-l i-a de sub nas?… cand stiu ca tipa nu e buna de nimic?...cand stiu ca imi place de el? De ce spun ca nu imi pasa cand stiu ca pun totul la suflet? Nu imi pasa cand ma cert cu sora mea. Dar daca nu imi pasa de ce dupa 5 minute ma consum pentru acea cearta si plang? Spun ca nu imi pasa ca ai mei se cearta dar de fapt plang pe ascuns. Ca nu imi pasa de nimeni si nimic cand de fapt imi pasa. Nu imi pasa...dar imi simt sufletul cum se sfasie. De ce spun ca nu imi pasa cand simt cum mi se prelinge o lacrima pe obrazul fierbinte? De ce fac toate acestea? Oare imi pasa? Oare chiar imi pasa? Stii ? Nu imi pasa ca exista o posibilitate de a-mi pasa! DAR IMI PASA!
Pentru a treia oara telefonul suna in seara aceea.Andrei…intr-un moment de slabiciune raspunde:
-DA!!
Un moment se facu o liniste de moarte. Firul conversatiei se relua din nou in momentul in care o voce firava, naiva, rosti:
-Buna.
-Ce vrei?
-Pai…stii…imi faceam griji in privinta ta. Nu am mai auzit nimic de tine de 2 saptamani. Esti bolnav?
-Nu. Sunt bine. Lasa-ma.
-Andrei..ce se intampla cu tine? Te comporti ciudat. Nu imi raspunzi la telefon, pe strada nici nu ma saluti. Ce e cu tine? Din cate tin eu minte suntem impreuna. Tin la tine. Dar tu se pare ca m-ai uitat. Ai uitat zilele cand imi spuneai ca ma iubesti. Cand totul in jurul nostru era frumos. Cand opream timpul ca lumea sa fie doar a noastra. De ce nu mai vrei sa vorbesti cu mine? De ce nu ma mai iubesti? De ce ai uitat de noi…de mine?
-TI-AM SPUS SA MA LASI.
Pentru a doua oara se instala acea liniste stranie.
-Imi … imi cer scuze. Nu am vrut sa tip. Nu am uitat de tine…de noi. Nu am uitat momentele traite impreuna. Este adevarat ca te ocolesc pe strada. Dar…
-Dar ce Andrei? De ce imi faci asta?
De aceasta data acea voce firava, naiva, devenise tremuranda si inecata in lacrimi.
-Nu vreau sa vezi ce monstru am devenit. Nu vreau sa iti dai seama ca ai iubit un om cersetor de afectiune. Nu vreau sa iti intunec viata cu ura adunata in mine…nu vreau sa te ranesc. Imi … imi pare rau, dar trebuie sa plec. Te rog…fa tot posibilul si uita de mine. Ai grija de tine.
-Andrei…Andrei te rog…nu inchide… ANDREI!!!
Insa era prea tarziu…tonul telefonului semnala ca la capatul opus nu mai era nimeni. Insa ea a decis sa ii respencte unltima dorinta si a uitat de el.
Copilaroasa. Imi place sa rad. Imi place sa fiu inconjurata de prieteni…sa ma simt iubita. Pun totul la suflet. Imi pasa prea mult…e cel mai mare defect al meu. imi pasa prea mult de cei din jurul meu, chiar daca ei nu merita acest lucru. mie imi pasa. si de multe ori am suferit din cauza altora pe motivul acesta, dar am avut langa mine oameni care m-au sustinut si inca ma sustin.
Aceasta e lumea mea...o lume cu prieteni carora le pasa de mine. O lume cu prieteni care ma iubesc, ceea ce, ca de obicei duce la o cearta...dar ma cearta pentru ca tin la mine...si stiu asta...chiar daca in fata lor orgoliul nu ma lasa sa dezvalui lucrul acesta. Eu ii iubesc pe toti. poate pe unii mai mult decat pe ceilalti. si in ultima vreme mi-am dat seama ca si ei ma iubesc, chiar daca uneori ne certam intr-un final ne impacam...pentru ca suntem prieteni...si prietenie fara cearta nu exista...chiar daca ea e mai tensionata sau nu... Noi ne iubim...e tot ce conteza :).
mai tii minte cand spuneai ca atunci cand va veni iarna vom fi ca doi bulgari de zapada? 
