Incompleta.

Nu stiu. Ar trebui sa ma simt bine. Sa zambesc...sa ridic fruntea din pamant. Dar ceva ma retine. Imi e frica de ceva. Dar de ce? Am prieteni care ma iubesc...il am pe EL care ma face sa zambesc si totusi nu imi e bine. Am un gol...un gol care sper ca va fi umplut de vara. Si daca nu? Voi fi mereu incompleta? Mereu? Vreau sa fiu din nou copil. 

"Primavara oamenii se-ndragostesc!"

           “Ai sa vezi! Nu am sa mai iubesc. Eu am uitat cum e sa faci asa ceva. Eu nu mai am inima. M-a omorat.”

           Asa spuneam. Renuntasem sa cred ca totul va fi bine. Uitasem ca am fost invatata sa lupt pana la sfarsit. Am cedat in fata cuiva care nu merita nici macar mila. I-am acordat toata dragostea pe care o detineam si a profitat de acest lucru ranindu-ma. Dar acum…e altfel. Nu e cat un dulap, e cat mine. Nu e pufos, e potrivit. Nu e brunet, e blond. Nu are ochii caprui, ii are verzi. Nu isi bate joc…ii pasa. Nu ma face sa sufar, ma alinta. E el. E scumpul meu, care a reusit sa ma puna pe picioare, a reusit sa ma invete fara sa stie cum, sa am din nou increde intr-un baiat si ca unii merita sa fie indragiti. Am invatat din nou sa zambesc. Am din nou acelasi zambet de copil ca intotdeauna, iar ochii imi sunt din nou asemeni perlutelor. Ai aparut din senin. Dar ai aparut la fix. Iti multumesc!:):X 




                                                            03.Aprilie.2011 -> S-a terminat si asta. Zambeste!