Iubire fantastica.

         Uite-te la noi. Suntem niste creaturi pierdute in neant. Suntem niste pitici in comparatie cu ceilalti. Sufletul nostru este pur. Natura ne este prietena buna, fluturii ne sunt mijloacele de transport, iar roua…roua de dimineata  este mangaierea sufletului nostru. Imagineaza-ti …zburam impreuna cu pasarile, pictam impreuna curcubeul, suflam  impreuna norii…lasand cerul albastru pur sa se scalde in razele aurii ale maretei mingi de foc ce ne surade din inalt. Uite-te…cerul este atat de mic. Acolo sus…oare cum aratam noi…acolo sus. Probabil nu mai suntem atat de mici insa sufletul nostru este la fel de pur. Acolo noi suntem extraterestrii pentru noi. Stiu ca suna ciudat. Stiu ca ti se pare ca ceea ce spun eu nu are nicio logica. Dar acolo…in interior…intelegi tot ce iti spun. Acolo sus…suntem mai mari…avem nave spatiale ce merg pe baza de sentimente, avem antene colorate ce ne izvorasc din creierele noastre cufundate in dragoste, iar mainile…mainile noastre sunt construite in asa fel incat sa te pot prinde de fiecare data cand imi este frica….fara ca tu sa te poti feri.  Gandeste-te la toate astea…cum iti par? Dar nu putem…noi suntem doar doua crengi predestinate sa fie mereu impreuna...pentru totdeauna.

Draga...TU,

              Uite...stiu ca e ciudat ce spun acum...dar ai reusit bine? Ai reusit sa imi intrii in suflet, ai reusit sa spargi zidul ce l-am construit atent si sigur, zidul ce speram ca ma va separa de o alta suferinta de un "altul" ce isi va bate joc de bunatatea si naivitatea mea, de nevoia mea de afectiune. Nu stiu cum, nu vreau sa aflu, dar ai facut-o. As minti daca as spune ca nu imi place. Dar am o rugaminte. Nu ma lasa sa cad. Nu din nou. Sa nu iti bati joc de mine, sa nu ma amagesti, sa nu imi impui regulile tale sfinte. Lasa-mi spiritul liber, lasa copilul sa zburde si iti promit ca nu iti va parea rau. Iubeste-ma pentru ceea ce sunt nu pentru ceea ce iti doresti tu sa fiu si ai sa vezi ca nu vei regreta. 

Ceva ce'mi place!:)

Nimeni si nimic nu ma poate rani. Toata lumea e a mea si toti in jurul meu sunt doar niste furnicute inofensive. Plutesc deasupra tuturor doar inchizand ochii.. Simt ca am puterea sa intorc lumea pe dos doar clipind. Dar cum? Cum dintr-o fiinta ce incerca sa evadeze din realitatea asta cruda si fara scrupule, am ajuns sa fiu o visatoare, am reusit sa imi controlez sentimentele de ura si rautate? Pai…uneori…o noua persoana in viata ta poate insemna mult. Poate avea o influenta mare asupra ta. Si poate acea persoana reuseste sa te faca sa simti doar ce e mai bine si frumos. Ti’ai da toata viata pentru a-I putea asculta doar pentru doua minute bataile inimii, sa stai lipita de pieptul lui…sa ii simti respiratia in ceafa si mana lui plimbandu-se prin parul tau. Inchizi ochii zambind si te gandesti…e adevarat? Daca deschid ochii, oare va disparea? Apoi, cu teama in suflet, cu retinere, deschizi un ochi. Iar atunci orice urma de teama dispare. Il vezi uitandu-se la tine…zambind. Il strangi in brate si iti doresti sa ii spui cat de mult te bucuri ca e acolo…ca exista si cat iti este de drag.  Nu ii spui nimic. Te uiti inofensiva la el, si…ca si cum si-ar da seama de ceea ce gandesti…te strange mai tare la pieptul lui si te saruta dulce.

…………………………………………………………………………………

Ai facut-o din nou. Din nou tu…ai scris in locul meu. Inima sensibila. Uite cate dulcegarii ai pus aici. Uite ce bleaga esti. Ti’au dat lacrimile. Dar e bine. Ai varsat destula durere. A venit momentul sa te bucuri si tu. Dar…oare de ce te critic? Imi place.  Imi place si mie. Haide. Continua-ti placerea inima draga. Cu drag, Creierul.

Confuza.

             Neant. Esti peste tot si totusi nicaieri. O carare ingusta, nesfarsita, reprezinta granita dintre cele doua lumi. Derutata, privesti in paralel nehotarata. Zambetele, rasetele...te atrag. Iubirea, dragostea...te incanta. Ura, tristetea, disperarea, dezamagirea nu te lasa sa traiesti. Vreau sa traiesc din nou!

8 August...super trist :)

            "Au trecut deja patru ani. Iti aduci aminte? Era tot 8 August. Cerul tot cristalin era. Am crezut ca avea sa dureze vesnic. Insa vesnicia a durat putin. Stii... :) e chiar amuzant. De cand ai plecat, aud mereu...<> Mii si mii de glasuri...mii si mii de expresii...dar dintre toti cei interesati de starea mea...lipseste cineva. Lipseste acea persoana, ce pe langa ingrijorare, imi arata iubire. Lipsesti tu. <> Dar nu ma cred. Stii ce imi spun? Imi spun <>. Ei de ce stiu? De ce ei stiu si tu nu ai stiut?"

Era din nou pe pod, asezata pe banca ce fusese martora atator intamplari ce ii marcasera viata, strangandu-se puternic in brate si sprijinindu-si capul pe genunchiu-i udat de lacrimile-i amare. Nu era pentru prima oara cand Maia ii reprosa lui Mihnea faptul ca a plecat. Dar de fiecare data...cuvintele erau zadarnice. Doar ea le putea auzi. Vorbea singura, insa sufletul ei simtea nevoia ca aceste lucruri sa fie eliberate din capcana durerii, sa fie impartasite si altor persoane nu numai Maiei. Insa ratiunea nu lasa ca acest lucru sa se intample. Stia ca nu e vina lui. Stia ca e numai vina ei ca l-a lasat sa plece. "Uite...promit ca nu plec. Spune-mi sa nu plec si nu am sa plec." Insa disperarea pusese deja stapanire pe ea. Gandul de a ramane singura ii incetosa logica in gandire. "Pleaca! Pleaca si sa nu te mai intorci niciodata.". Si atunci tonul vocii o trada...insa el nu si-a dat seama. "Ar fi trebuit sa-ti dai seama!! Era atat de evident!!" inca o lacrima se prelinse pe genunchi. Nu a stiut niciodata...insa cuvintele adresate lui Mihnea fusesera atat de reci, atat de grele...incat sufletul lui Mihnea se sfasie. De aceea nu isi dadu seama...orbise. "Mi-as dori sa te intorci...intoarce-te...te rog..." insa el nu o putea auzi. Nimeni nu o putea auzi. Era doar ea...si apusul.

Ei sunt destepti!

          Sa fii destept. De ce? La ce bun sa fii destept? Incerci sa gasesti raspunsul la toate intrebarile, ce ar trebui sa ramana doar niste enigme, "De ce e iarba verde?". Un om normal ar raspunde...e verde pentru ca...asa este. Pentru ca asa a dat-o Dumnezeu. Si ar incepe sa rada, foarte amuzat de acest raspuns, poate inconstient, si de naivitatea sa. Dar oamenii "de azi" iti raspund...deoarece contin clorofila...Priveste-le in oglinda. Ce raspuns iti surade? Si nu din punct de vedere al psihicului. Ce intelege el, sufletul cand ii spui...stii, iarba e verde pentru ca o componenta a ei esti clorofila? Nimic..."e doar un termen ciudat care face o chestie. Dar iarba, totusi, de ce e verde?". El nu intelege lucrurile creierului. Pentru el, iarba e verde pentru ca asa este. Pentru ca asa vrea ea si pentru ca ii place sa fie verde. Iar apoi, apoi se face galbena pentru ca vine iarna. Iarna o sperie si prefera sa doarma.

          Sunt doua creiere. Sufletul e creierul care simte, e creierul care iti spune cu adevarat ceea ce trebuie sa faci, daca e bine sau nu. Creierul e cel matur. E cel care incearca sa descifreze toate misterele. Insa...ochii sufletului sunt cei magici.
          De ce soarele e galben? De ce norii au diferite culori? De ce ploua? De ce daca sarim, ne intoarcem din nou pe pamant? Pentru mine, raman doar enigme si ma bucur de nestiinta mea.
          Ei sunt tristi. Ei sunt destepti. Destepti...si tristi.

Dor de casa.

Acasa e acolo unde ti-e inima. Ratacesc printre strazile prafuite si pline de oameni grabiti ce au uitat sa zambeasca, in speranta ca poate, undeva, intr-un coltisor, imi voi gasi inima. Dar caut unde nu trebuie. Daca ma indrept usor, usor, spre iesirea din oras, o aud. Ma striga. Rade. Se bucura. Continui. Inaintez. Nu imi dau seama...dar deja sunt la 42 de km departare de aglomeratie. Pasesc increzatoare intr-un oras mic, in care nu ai ce vedea, dar in ciuda acestor lucruri, inima mea rade acum in hohote si este imbibata in aroma copilariei si a fericirii. Acolo e. E acasa. E locul unde EI ma iubesc pentru ceea ce sunt si imi arata acest lucru. Ma iubesc asa...nebuna, irascibila, stresanta, alintata, copilaroasa, guraliva, hilizita, distanta, iubareata. Nu cer nimic de la mine. Doar imi ofera iubire, fara sa ceara nimic in schimb. Acolo...sunt eu. Dar eu nu sunt acolo. Sunt aici...in acest oras ticsit de oameni mult prea ocupati de problemele lor proprii si mult prea neatenti pentru a observa un copil...un cersetor de afectiune. Dar stau...si zambesc. Zambesc gandindu-ma cu entuziasm la ziua in care am sa ma intorc si totul va fi ca inainte. Voi fi din nou iubita, din nou alintata...din nou copilu' mic ce se teme de poze...maţa frisoasa. :) 
Dor de voi. Dor de casa.

Ma doare.

             Nu credeam ca poate fi si mai rau, dar e din ce in ce mai rau. Ce e cel mai ciudat, e ca inca mai am puterea sa zambesc. Imi afisez zambetul in toata splendoare lui, zambetul meu de copil, zambetul meu de "Uite cat de fericita sunt! Crede-ma! Nu incerca sa afli ce se intampla! Nu e fals! NU E!". Poate nu ma veti crede. Dar chiar merge. Si nu doar ca zambesc...dar ii fac si pe altii sa zambeasca. Cei care apreciaza existenta mea. Cei care ma plac asa cum sunt, cei care isi dau seama ca am sentimente pe care le port impartasi cu ei, cei care nu ma cred o fiinta de piatra. Cei care nu isi bat joc de mine, cei care ma iubesc si simt acestu lucru si din partea mea. Nu sunt un copil atat de naiv pe cat par. Nu ma mai credeti o bataie de joc pentru ca nu sunt. M-am saturat sa va luati de persoanele la care tin cel mai mult, si m-am saturat de asemenea sa imi primesc cele mai grele lovituri de la cei pe care ii iubesc cel mai mult. As putea incepe sa cred ca nu sunt dorita pe Pamant. Ca nu am niciun rost. Apoi vin ei. Ii vad cum se uita la mine si la modul in care le zambesc si le spun "Ci faaaci?^^" si ma agit ca un purice [Cristi.:))], si incep sa le sclipeasca ochii, spunand "Multumesc" doar din priviri. Mi-as fi dorit ca totul sa fie bine. Sa pot zambi mereu fara sa mai inghit in sec, fara sa imi inghit lacrimile. Dar se pare ca asa ceva nu e posibil...Imi pare rau....ma doare.

Incompleta.

Nu stiu. Ar trebui sa ma simt bine. Sa zambesc...sa ridic fruntea din pamant. Dar ceva ma retine. Imi e frica de ceva. Dar de ce? Am prieteni care ma iubesc...il am pe EL care ma face sa zambesc si totusi nu imi e bine. Am un gol...un gol care sper ca va fi umplut de vara. Si daca nu? Voi fi mereu incompleta? Mereu? Vreau sa fiu din nou copil. 

"Primavara oamenii se-ndragostesc!"

           “Ai sa vezi! Nu am sa mai iubesc. Eu am uitat cum e sa faci asa ceva. Eu nu mai am inima. M-a omorat.”

           Asa spuneam. Renuntasem sa cred ca totul va fi bine. Uitasem ca am fost invatata sa lupt pana la sfarsit. Am cedat in fata cuiva care nu merita nici macar mila. I-am acordat toata dragostea pe care o detineam si a profitat de acest lucru ranindu-ma. Dar acum…e altfel. Nu e cat un dulap, e cat mine. Nu e pufos, e potrivit. Nu e brunet, e blond. Nu are ochii caprui, ii are verzi. Nu isi bate joc…ii pasa. Nu ma face sa sufar, ma alinta. E el. E scumpul meu, care a reusit sa ma puna pe picioare, a reusit sa ma invete fara sa stie cum, sa am din nou increde intr-un baiat si ca unii merita sa fie indragiti. Am invatat din nou sa zambesc. Am din nou acelasi zambet de copil ca intotdeauna, iar ochii imi sunt din nou asemeni perlutelor. Ai aparut din senin. Dar ai aparut la fix. Iti multumesc!:):X 




                                                            03.Aprilie.2011 -> S-a terminat si asta. Zambeste!

Sfarsit!

[Tonul unui telefon.]
Ăăă...Buna. Poate te intrebi de ce te-am sunat. Si mai ales la ora asta. Ei bine...eram singura in obisnuitul meu balcon imbibat in amintiri mucegaite ce imi bantuie gandurile, meditand din nou la acea perioada nefasta a vietii mele. Pana aici nimic nou. Insa intr-o clipa de evadare spre realitate, mi-am dat seama ca privirea ta cristalina si zambetul tau strengaresc nu ma mai afecteaza catusi de putin. Nu te mai iubesc. Nu mai sunt in stare sa fac orice pentru tine. Acum imi esti doar un prieten. Eu te alesesem ca iubit. Te alesesem sa-ti fiu confidenta, sa-ti fiu aproape si sa te ajut orice s-ar fi intamplat. Insa m-ai dat la o parte si ai ales-o pe ea. Nu te judec. A fost alegerea ta si ai sa iti dai seama mai tarziu daca a fost una buna sau nu. Insa eu ma retrag. Nu ai vrut sa ma faci sa sufar insa ai reusit din plin. Un lucru mai am sa-ti cer si apoi am sa te las in pace. As dori daca se poate sa-mi inapoiezi inima. Mersi...pretenas.

Indiferenta

      Te priveam si nu puteam sa cred ca esti chiar tu...chiar in fata mea. Trecuse ceva timp de cand imi spusesei pentru ultima oara "buna". Stateai si te uitai la mine cu ochii sclipitori si cu acelasi zambet larg, ce mereu imi alunga durerea din suflet, oricat de puternica ar fi fost aceasta. Erai acelasi...dar imi pareai cu totul alta persoana.Am reusit sa schitez un zambet si sa te salut.Ma priveai in continoare, sorbindu-ma din priviri ca si cum trecusera ani intregi in care privirile noastre nu se intalnira nici macar pentru o secunda. Dar te-ai oprit din zambit. Ochii ce cu doar o clipa inainte radiau de bucurie...acum erau inecati in regrete, retinere, curiozitate. "Te-ai indepartat de mine. De ce?". Te priveam uimita, blocata. "Indiferenta. Cuvant cunoscut? Iti aduci aminte cand spuneam : Stii...intr-o zi ma vei pierde. Indiferenta doare. Iar tu taceai...aratandu-ti pana si in acel moment indiferenta fata de mine". Te-ai blocat. Te uitai la mine, apoi ti-ai mutat privirea in pamant. "Nu am vrut. Insa m-ai fortat sa fac lucrul asta." ; "Imi pare rau. sincer" ; "Bine. Si mie" ; "Serios. Te rog frumos sa ma ierti...m-am schimbat...si...mai e ceva...mi-e dor de tine. Mi-e dor de zambetul tau, de rasul tau, de ochii tai ce radiaza de fericirea copilariei tale, de felul tau de a fi si de modul in care reusesti sa faci oamenii sa zambeasca.". Initial am crezut ca din nou incercai sa ma amagesti si sa ma faci sa ma intorc la tine. Dar nu a fost asa. Iti puteam citi pe fata regretele. Te-ai asezat langa mine pe banca. Nu stiam ce sa fac. Timp de 5 minute, cat in interiorul meu se desfasura o lupta, ai stat langa mine silentios, asteptand rabdator raspunsul meu. "Da" ; "Da? Adica...ce da?" ; "Da accept sa ne impacam. Dar promite-mi ca nu ma vei mai face niciodata sa sufar din cauza indiferentei tale." Si ai promis...iar acum? Acum ce faci? Ai uitat. Ai uitat totul. Si din nou indiferenta ta ma doboara...