Dor de casa.

Acasa e acolo unde ti-e inima. Ratacesc printre strazile prafuite si pline de oameni grabiti ce au uitat sa zambeasca, in speranta ca poate, undeva, intr-un coltisor, imi voi gasi inima. Dar caut unde nu trebuie. Daca ma indrept usor, usor, spre iesirea din oras, o aud. Ma striga. Rade. Se bucura. Continui. Inaintez. Nu imi dau seama...dar deja sunt la 42 de km departare de aglomeratie. Pasesc increzatoare intr-un oras mic, in care nu ai ce vedea, dar in ciuda acestor lucruri, inima mea rade acum in hohote si este imbibata in aroma copilariei si a fericirii. Acolo e. E acasa. E locul unde EI ma iubesc pentru ceea ce sunt si imi arata acest lucru. Ma iubesc asa...nebuna, irascibila, stresanta, alintata, copilaroasa, guraliva, hilizita, distanta, iubareata. Nu cer nimic de la mine. Doar imi ofera iubire, fara sa ceara nimic in schimb. Acolo...sunt eu. Dar eu nu sunt acolo. Sunt aici...in acest oras ticsit de oameni mult prea ocupati de problemele lor proprii si mult prea neatenti pentru a observa un copil...un cersetor de afectiune. Dar stau...si zambesc. Zambesc gandindu-ma cu entuziasm la ziua in care am sa ma intorc si totul va fi ca inainte. Voi fi din nou iubita, din nou alintata...din nou copilu' mic ce se teme de poze...maţa frisoasa. :) 
Dor de voi. Dor de casa.

Ma doare.

             Nu credeam ca poate fi si mai rau, dar e din ce in ce mai rau. Ce e cel mai ciudat, e ca inca mai am puterea sa zambesc. Imi afisez zambetul in toata splendoare lui, zambetul meu de copil, zambetul meu de "Uite cat de fericita sunt! Crede-ma! Nu incerca sa afli ce se intampla! Nu e fals! NU E!". Poate nu ma veti crede. Dar chiar merge. Si nu doar ca zambesc...dar ii fac si pe altii sa zambeasca. Cei care apreciaza existenta mea. Cei care ma plac asa cum sunt, cei care isi dau seama ca am sentimente pe care le port impartasi cu ei, cei care nu ma cred o fiinta de piatra. Cei care nu isi bat joc de mine, cei care ma iubesc si simt acestu lucru si din partea mea. Nu sunt un copil atat de naiv pe cat par. Nu ma mai credeti o bataie de joc pentru ca nu sunt. M-am saturat sa va luati de persoanele la care tin cel mai mult, si m-am saturat de asemenea sa imi primesc cele mai grele lovituri de la cei pe care ii iubesc cel mai mult. As putea incepe sa cred ca nu sunt dorita pe Pamant. Ca nu am niciun rost. Apoi vin ei. Ii vad cum se uita la mine si la modul in care le zambesc si le spun "Ci faaaci?^^" si ma agit ca un purice [Cristi.:))], si incep sa le sclipeasca ochii, spunand "Multumesc" doar din priviri. Mi-as fi dorit ca totul sa fie bine. Sa pot zambi mereu fara sa mai inghit in sec, fara sa imi inghit lacrimile. Dar se pare ca asa ceva nu e posibil...Imi pare rau....ma doare.