8 August...super trist :)

            "Au trecut deja patru ani. Iti aduci aminte? Era tot 8 August. Cerul tot cristalin era. Am crezut ca avea sa dureze vesnic. Insa vesnicia a durat putin. Stii... :) e chiar amuzant. De cand ai plecat, aud mereu...<> Mii si mii de glasuri...mii si mii de expresii...dar dintre toti cei interesati de starea mea...lipseste cineva. Lipseste acea persoana, ce pe langa ingrijorare, imi arata iubire. Lipsesti tu. <> Dar nu ma cred. Stii ce imi spun? Imi spun <>. Ei de ce stiu? De ce ei stiu si tu nu ai stiut?"

Era din nou pe pod, asezata pe banca ce fusese martora atator intamplari ce ii marcasera viata, strangandu-se puternic in brate si sprijinindu-si capul pe genunchiu-i udat de lacrimile-i amare. Nu era pentru prima oara cand Maia ii reprosa lui Mihnea faptul ca a plecat. Dar de fiecare data...cuvintele erau zadarnice. Doar ea le putea auzi. Vorbea singura, insa sufletul ei simtea nevoia ca aceste lucruri sa fie eliberate din capcana durerii, sa fie impartasite si altor persoane nu numai Maiei. Insa ratiunea nu lasa ca acest lucru sa se intample. Stia ca nu e vina lui. Stia ca e numai vina ei ca l-a lasat sa plece. "Uite...promit ca nu plec. Spune-mi sa nu plec si nu am sa plec." Insa disperarea pusese deja stapanire pe ea. Gandul de a ramane singura ii incetosa logica in gandire. "Pleaca! Pleaca si sa nu te mai intorci niciodata.". Si atunci tonul vocii o trada...insa el nu si-a dat seama. "Ar fi trebuit sa-ti dai seama!! Era atat de evident!!" inca o lacrima se prelinse pe genunchi. Nu a stiut niciodata...insa cuvintele adresate lui Mihnea fusesera atat de reci, atat de grele...incat sufletul lui Mihnea se sfasie. De aceea nu isi dadu seama...orbise. "Mi-as dori sa te intorci...intoarce-te...te rog..." insa el nu o putea auzi. Nimeni nu o putea auzi. Era doar ea...si apusul.