Indiferenta

      Te priveam si nu puteam sa cred ca esti chiar tu...chiar in fata mea. Trecuse ceva timp de cand imi spusesei pentru ultima oara "buna". Stateai si te uitai la mine cu ochii sclipitori si cu acelasi zambet larg, ce mereu imi alunga durerea din suflet, oricat de puternica ar fi fost aceasta. Erai acelasi...dar imi pareai cu totul alta persoana.Am reusit sa schitez un zambet si sa te salut.Ma priveai in continoare, sorbindu-ma din priviri ca si cum trecusera ani intregi in care privirile noastre nu se intalnira nici macar pentru o secunda. Dar te-ai oprit din zambit. Ochii ce cu doar o clipa inainte radiau de bucurie...acum erau inecati in regrete, retinere, curiozitate. "Te-ai indepartat de mine. De ce?". Te priveam uimita, blocata. "Indiferenta. Cuvant cunoscut? Iti aduci aminte cand spuneam : Stii...intr-o zi ma vei pierde. Indiferenta doare. Iar tu taceai...aratandu-ti pana si in acel moment indiferenta fata de mine". Te-ai blocat. Te uitai la mine, apoi ti-ai mutat privirea in pamant. "Nu am vrut. Insa m-ai fortat sa fac lucrul asta." ; "Imi pare rau. sincer" ; "Bine. Si mie" ; "Serios. Te rog frumos sa ma ierti...m-am schimbat...si...mai e ceva...mi-e dor de tine. Mi-e dor de zambetul tau, de rasul tau, de ochii tai ce radiaza de fericirea copilariei tale, de felul tau de a fi si de modul in care reusesti sa faci oamenii sa zambeasca.". Initial am crezut ca din nou incercai sa ma amagesti si sa ma faci sa ma intorc la tine. Dar nu a fost asa. Iti puteam citi pe fata regretele. Te-ai asezat langa mine pe banca. Nu stiam ce sa fac. Timp de 5 minute, cat in interiorul meu se desfasura o lupta, ai stat langa mine silentios, asteptand rabdator raspunsul meu. "Da" ; "Da? Adica...ce da?" ; "Da accept sa ne impacam. Dar promite-mi ca nu ma vei mai face niciodata sa sufar din cauza indiferentei tale." Si ai promis...iar acum? Acum ce faci? Ai uitat. Ai uitat totul. Si din nou indiferenta ta ma doboara...   

Draga baiatule cu ochi albastrii...

mai tii minte cand spuneai ca atunci cand va veni iarna vom fi ca doi bulgari de zapada? 
imi spuneai ca iti este dor de mine...ca abea astepti sa ma vezi. ai aparut cand imi era mai greu, ai disparut dupa ce m-ai pus pe picioare cu pretextul ca "nu ai stiut in ce te bagi" si ca nu vrei sa ma faci sa sufar. am tacut. nu imi pasa. incepusem sa tin la tine, insa nu ti-am spus nimic atunci cand ai luat aceasta hotarare, pentru ca nu mi-a pasat. imi reconstruisem orgoliul in cel mai nepotrivit moment. dar mi-am adus aminte de iarna.de zapada.de imaginea cu noi doi jucandu-ne in nea. atunci a fost doar o inchipuire a ceea ce imi spuneai. acum insa e mai mult. e dorinta ca acel lucru sa se intample si suferinta provocata de gandul ca niciodata nu se va indeplini. te-am lasat sa te strecori din viata mea asemeni nisipului uscat ce se pierde printre degete urmand sa fie purtat de vant. 
             nu stiu de ce iti spun toate aceste lucruri abea acum cand e mult prea taziu. probabil imi pare rau. dar ce stiu sigur ca e adevarat...e faptul ca mi-e dor de tine. 

Renunt.

am obosit. am obosit sa cred in iubire si sa imi fie franta inima. am obosit sa mai sper ca totul va fi bine si ca intr-o zi voi avea si eu acel "fat-frumos" doar al meu. incep sa cred ca el chiar nu exista. ca nu exista fericire, nu exista iubire...dragoste. am simtit sentimentul asta. dar am obosit sa ma doara din cauza lui. iar tu...domnule care m-ai facut sa nu mai fiu eu...ei bine nu te mai suport. am renuntat sa ma chinui sa iti fac pe plac pentru ca am obosit. insa in mintea mea sunt limpede intiparite acele momente in care ma uitam zambind in urma ta pe sala si imi doream sa nu te intorci pentru ca mi-ai fi vazut zambetul inofensiv si gingas ca al unui copil ce in nevinovatia lui, vazuse cea mai mare ciocolata. ma uitam in urma ta iar prin minte imi treceau zeci de ganduri pe minut. "daca m-ar iubi cum ar fi? oare ar fi frumos? oare m-ar mai rani cum o face acum?". poate nu ti-ai dat seama sau poate ai realizat dar iti placea sa ma vezi suferind. ajunsesem sa iti zambesc doar tie. acelasi zambet ce imi aduc aminte ca spuneai ca te face fericit...ca te face sa zambesti. daca te facea sa zambesti de ce l-ai distrus? de ce l-ai facut sa nu mai fie? acum adu-l inapoi. insa nu poti. pentru ca esti prea mandru de tine si nu iti permiti. imi pare rau pentru tine. toti spuneau "e mai buna decat ea ba. vezi sa nu o pierzi." dar tie nu ti-a pasat. eu nu ziceam nimic. ei vorbeau...te stresau, te judecau...eu taceam. dar pentru greselile lor tot pe mine te-ai razbunat. acum insa...am obosit. nu iti mai suport ifosele, ignoranta si comportamentul jalnic pe care il ai fata de mine, insa daca ai sa decizi sa te intorci la mine...nu am sa te ocolesc. am sa te primesc ca de fiecare data cu zambetul meu larg si am sa iti spun....bine ai venit. dar ai grija...candva...va fi prea tarziu. fa ceva...pentru ca eu am renuntat...

Bine!

Gradina zoologica s-a mutat in centrul orasului!!!

Pura realitate.

                Ii era bine. Dar s-a terminat. A fost frumos cat a durat. Bucurie, copilarie, amuzament. O perioada mult mai prelungită de pace sufleteasca decat celelalte pe care le-a avut de-a lungul anului. Acum insa a revenit cu picioarele pe pamant. Din imparatia unde nu ii pasa de nimeni si nimic, unde era doar ea si bucuria, a coborat in lumea realitatii. Din nou simte ca locul ei nu e aici, din nou golul din suflet o face sa se zvarcoleasca de durere, si din nou obrajii ce pana acum erau imbujorati si emanau caldura bucuriei s-au stins si sunt uzi ca alta data. Sunt uzi, palizi si emana multa tristete. Si-a pierdut toata voia buna. Nu mai e ea. E doar masca ei aceea care iti mai zambeste cand si cand. O doare. Dar nu poate face nimic. Aceasta e realitatea.

Pupici de la Goo!^^

                nu e asa de simplu cum credeam. lumea nu mai e terenul meu de joaca, iar copii de alta data cu care te jucai chiar daca nu ii cunosteai nu mai sunt aceeasi. a trecut timpul si toti au crescut. imi pare rau ca am vrut sa raman in universul meu unde totul este bine si toata lumea e prietena cu toata lumea. nu e asa. aici e urat. sunt  multi oameni rai care pur si simplu vor sa te necajeasca. sa te vada ca suferi. de ce? nu stiu. poate au o satisfactie proprie cand te vad cum te lupti cu tine insuti ca sa nu le arati ca te doare fiecare vorba urata primita. poate din invidie. poate am avut si eu perioade in care faceam oamenii sa se simta prost cu buna intentie. si poate ca aceasta e pedeapsa. dar acum stiu sigur ca nu mai pot jigni oamenii din jurul meu. nu ii pot face sa sufere. stiu cum e. traiesc asta aproape in fiecare zi. in urma ultimei schimbari. a tunsorii, mi-am dat seama care imi sunt adevaratii prieteni. am primit insulte pe care nu mai vreau sa le mai aud. am renuntat la ei. am renuntat la cei care mi-au spus ca am tunsoare de catel, de veverita si cate altele. v-ati gandit ca poate nici mie nu imi place? v-ati gandit macar pentru un moment ca nu faceti nimic altceva decat sa imi sporiti neincrederea? ei bine acum puteti spune orice. nu imi mai pasa de voi. v-am lasat in urma. nu accept ca prieteni niste oameni care in loc sa ma sprijine ma demoralizeaza si mai tare. cineva spunea odata " daca nu ai nimic dragut de spus, mai bine nu spui nimic.". am tinut cont de vorba asta si niciodata nu v-am intors-o. v-am considerat prieteni. dar m-am saturat.

                bai voi aia de va credeti mari si tari. nimeni nu e perfect. poate nu oi fi eu frumoasa din padurea adormita da nici cu voi nu imi e rusine. ba mai mult. eu macar stiu sa ma comport. nu sunt placuta pentru infatisarea mea. sunt placuta pentru ceea ce sunt. pentru cum gandesc, cum ma comport, cum stiu sa imi apreciez prietenii. stiind sa respect, am capatat respect. ei imi sunt adevaratii prieteni.

                aveti ghinion. am reusit sa ma repun pe picioare si ma indepartez de depresie. nu ma mai doare de ce ziceti voi. puteti sa vorbiti cat vreti. dar mai intai...uitati-va in oglinda si apoi veniti la mine. 

                pupici! :* 

Fa ceva!

               Din nou noapte. O alta noapte in care sufletul dicteaza iar eu scriu. Am citit postarea Ancai din aceasta seara si am ramas marcata. Mi-am dat seama ca stau si las timpul sa treaca pe langa mine fara sa fac nimic. Fara sa imortalizez fiecare clipa cu o amintire, o fotografie care in viitor sa imi arate ca nu am trait degeaba. Stau si “lenevesc” toata ziua asteptand sa vina acea zi speciala cand ma voi intoarce “acasa”. E singurul meu obiectiv. Sa ma intorc acolo unde imi e sufetul. Dar am realizat in seara asta ca m-am izolat de tot. Nu fac nimic sa imi ocup timpul. Ca sa inteleg si eu ceva din vacanta asta, din viata asta. Am sa imbatranesc, si cand voi privi intreba “cand a trecut timpul? Ce-am facut eu cat am trait?”. Si am sa realizez ca nimic. Ca nu am nimic. Trebuie sa fac ceva.

             FA CEVA!