Confuza.

             Neant. Esti peste tot si totusi nicaieri. O carare ingusta, nesfarsita, reprezinta granita dintre cele doua lumi. Derutata, privesti in paralel nehotarata. Zambetele, rasetele...te atrag. Iubirea, dragostea...te incanta. Ura, tristetea, disperarea, dezamagirea nu te lasa sa traiesti. Vreau sa traiesc din nou!

8 August...super trist :)

            "Au trecut deja patru ani. Iti aduci aminte? Era tot 8 August. Cerul tot cristalin era. Am crezut ca avea sa dureze vesnic. Insa vesnicia a durat putin. Stii... :) e chiar amuzant. De cand ai plecat, aud mereu...<> Mii si mii de glasuri...mii si mii de expresii...dar dintre toti cei interesati de starea mea...lipseste cineva. Lipseste acea persoana, ce pe langa ingrijorare, imi arata iubire. Lipsesti tu. <> Dar nu ma cred. Stii ce imi spun? Imi spun <>. Ei de ce stiu? De ce ei stiu si tu nu ai stiut?"

Era din nou pe pod, asezata pe banca ce fusese martora atator intamplari ce ii marcasera viata, strangandu-se puternic in brate si sprijinindu-si capul pe genunchiu-i udat de lacrimile-i amare. Nu era pentru prima oara cand Maia ii reprosa lui Mihnea faptul ca a plecat. Dar de fiecare data...cuvintele erau zadarnice. Doar ea le putea auzi. Vorbea singura, insa sufletul ei simtea nevoia ca aceste lucruri sa fie eliberate din capcana durerii, sa fie impartasite si altor persoane nu numai Maiei. Insa ratiunea nu lasa ca acest lucru sa se intample. Stia ca nu e vina lui. Stia ca e numai vina ei ca l-a lasat sa plece. "Uite...promit ca nu plec. Spune-mi sa nu plec si nu am sa plec." Insa disperarea pusese deja stapanire pe ea. Gandul de a ramane singura ii incetosa logica in gandire. "Pleaca! Pleaca si sa nu te mai intorci niciodata.". Si atunci tonul vocii o trada...insa el nu si-a dat seama. "Ar fi trebuit sa-ti dai seama!! Era atat de evident!!" inca o lacrima se prelinse pe genunchi. Nu a stiut niciodata...insa cuvintele adresate lui Mihnea fusesera atat de reci, atat de grele...incat sufletul lui Mihnea se sfasie. De aceea nu isi dadu seama...orbise. "Mi-as dori sa te intorci...intoarce-te...te rog..." insa el nu o putea auzi. Nimeni nu o putea auzi. Era doar ea...si apusul.

Ei sunt destepti!

          Sa fii destept. De ce? La ce bun sa fii destept? Incerci sa gasesti raspunsul la toate intrebarile, ce ar trebui sa ramana doar niste enigme, "De ce e iarba verde?". Un om normal ar raspunde...e verde pentru ca...asa este. Pentru ca asa a dat-o Dumnezeu. Si ar incepe sa rada, foarte amuzat de acest raspuns, poate inconstient, si de naivitatea sa. Dar oamenii "de azi" iti raspund...deoarece contin clorofila...Priveste-le in oglinda. Ce raspuns iti surade? Si nu din punct de vedere al psihicului. Ce intelege el, sufletul cand ii spui...stii, iarba e verde pentru ca o componenta a ei esti clorofila? Nimic..."e doar un termen ciudat care face o chestie. Dar iarba, totusi, de ce e verde?". El nu intelege lucrurile creierului. Pentru el, iarba e verde pentru ca asa este. Pentru ca asa vrea ea si pentru ca ii place sa fie verde. Iar apoi, apoi se face galbena pentru ca vine iarna. Iarna o sperie si prefera sa doarma.

          Sunt doua creiere. Sufletul e creierul care simte, e creierul care iti spune cu adevarat ceea ce trebuie sa faci, daca e bine sau nu. Creierul e cel matur. E cel care incearca sa descifreze toate misterele. Insa...ochii sufletului sunt cei magici.
          De ce soarele e galben? De ce norii au diferite culori? De ce ploua? De ce daca sarim, ne intoarcem din nou pe pamant? Pentru mine, raman doar enigme si ma bucur de nestiinta mea.
          Ei sunt tristi. Ei sunt destepti. Destepti...si tristi.

Dor de casa.

Acasa e acolo unde ti-e inima. Ratacesc printre strazile prafuite si pline de oameni grabiti ce au uitat sa zambeasca, in speranta ca poate, undeva, intr-un coltisor, imi voi gasi inima. Dar caut unde nu trebuie. Daca ma indrept usor, usor, spre iesirea din oras, o aud. Ma striga. Rade. Se bucura. Continui. Inaintez. Nu imi dau seama...dar deja sunt la 42 de km departare de aglomeratie. Pasesc increzatoare intr-un oras mic, in care nu ai ce vedea, dar in ciuda acestor lucruri, inima mea rade acum in hohote si este imbibata in aroma copilariei si a fericirii. Acolo e. E acasa. E locul unde EI ma iubesc pentru ceea ce sunt si imi arata acest lucru. Ma iubesc asa...nebuna, irascibila, stresanta, alintata, copilaroasa, guraliva, hilizita, distanta, iubareata. Nu cer nimic de la mine. Doar imi ofera iubire, fara sa ceara nimic in schimb. Acolo...sunt eu. Dar eu nu sunt acolo. Sunt aici...in acest oras ticsit de oameni mult prea ocupati de problemele lor proprii si mult prea neatenti pentru a observa un copil...un cersetor de afectiune. Dar stau...si zambesc. Zambesc gandindu-ma cu entuziasm la ziua in care am sa ma intorc si totul va fi ca inainte. Voi fi din nou iubita, din nou alintata...din nou copilu' mic ce se teme de poze...maţa frisoasa. :) 
Dor de voi. Dor de casa.

Ma doare.

             Nu credeam ca poate fi si mai rau, dar e din ce in ce mai rau. Ce e cel mai ciudat, e ca inca mai am puterea sa zambesc. Imi afisez zambetul in toata splendoare lui, zambetul meu de copil, zambetul meu de "Uite cat de fericita sunt! Crede-ma! Nu incerca sa afli ce se intampla! Nu e fals! NU E!". Poate nu ma veti crede. Dar chiar merge. Si nu doar ca zambesc...dar ii fac si pe altii sa zambeasca. Cei care apreciaza existenta mea. Cei care ma plac asa cum sunt, cei care isi dau seama ca am sentimente pe care le port impartasi cu ei, cei care nu ma cred o fiinta de piatra. Cei care nu isi bat joc de mine, cei care ma iubesc si simt acestu lucru si din partea mea. Nu sunt un copil atat de naiv pe cat par. Nu ma mai credeti o bataie de joc pentru ca nu sunt. M-am saturat sa va luati de persoanele la care tin cel mai mult, si m-am saturat de asemenea sa imi primesc cele mai grele lovituri de la cei pe care ii iubesc cel mai mult. As putea incepe sa cred ca nu sunt dorita pe Pamant. Ca nu am niciun rost. Apoi vin ei. Ii vad cum se uita la mine si la modul in care le zambesc si le spun "Ci faaaci?^^" si ma agit ca un purice [Cristi.:))], si incep sa le sclipeasca ochii, spunand "Multumesc" doar din priviri. Mi-as fi dorit ca totul sa fie bine. Sa pot zambi mereu fara sa mai inghit in sec, fara sa imi inghit lacrimile. Dar se pare ca asa ceva nu e posibil...Imi pare rau....ma doare.

Incompleta.

Nu stiu. Ar trebui sa ma simt bine. Sa zambesc...sa ridic fruntea din pamant. Dar ceva ma retine. Imi e frica de ceva. Dar de ce? Am prieteni care ma iubesc...il am pe EL care ma face sa zambesc si totusi nu imi e bine. Am un gol...un gol care sper ca va fi umplut de vara. Si daca nu? Voi fi mereu incompleta? Mereu? Vreau sa fiu din nou copil. 

"Primavara oamenii se-ndragostesc!"

           “Ai sa vezi! Nu am sa mai iubesc. Eu am uitat cum e sa faci asa ceva. Eu nu mai am inima. M-a omorat.”

           Asa spuneam. Renuntasem sa cred ca totul va fi bine. Uitasem ca am fost invatata sa lupt pana la sfarsit. Am cedat in fata cuiva care nu merita nici macar mila. I-am acordat toata dragostea pe care o detineam si a profitat de acest lucru ranindu-ma. Dar acum…e altfel. Nu e cat un dulap, e cat mine. Nu e pufos, e potrivit. Nu e brunet, e blond. Nu are ochii caprui, ii are verzi. Nu isi bate joc…ii pasa. Nu ma face sa sufar, ma alinta. E el. E scumpul meu, care a reusit sa ma puna pe picioare, a reusit sa ma invete fara sa stie cum, sa am din nou increde intr-un baiat si ca unii merita sa fie indragiti. Am invatat din nou sa zambesc. Am din nou acelasi zambet de copil ca intotdeauna, iar ochii imi sunt din nou asemeni perlutelor. Ai aparut din senin. Dar ai aparut la fix. Iti multumesc!:):X 




                                                            03.Aprilie.2011 -> S-a terminat si asta. Zambeste!