Un nou inceput.

             O privesti in ochi si ii citesti nelinistea. Te recunosti printre gandurile negre ce-i tulbura mintea. Te gandesti cu groaza ca odata, candva, acei ochi de un verde cristalin zambeau in orice clipa a zilei, chiar si atunci cand erau martori ai nedreptatii. Te simti vinovat. Stii ca ai contribuit din greu la tristetea lor, ca esti motivul pentru care au incetat sa mai intruchipeze inocenta copilariei. Ai gresit, insa acum e mult prea tarziu pentru remuscari si scuze. Crima a fost deja comisa . Esti constient ca nu vei mai vedea niciodata acea flacara a lor patrunzatoare, sau cel putin nu pentru tine. Ai pierdut-o si esti constient de lucrul acesta. Ai pierdut acei ochi ce iti linisteau si cele mai terifiante temeri, acei ochi ce te transpuneau intr-o lume de vis, acei ochi mai puternici decat orice  drog existent. Iti dai seama ca acum apartin altcuiva si o sageata iti strapunge creierul si inima. Incetul cu incetul, incepi sa-ti pierzi gandirea logica si te napadesc valuri sfasietoare de amintiri, inecandu-te in mireasma lor tulburatoare de moarte. Insa ea, cu sinceritate iti adreseaza acel zambet inocent, insa de aceasta data foarte pal. Pe buzele-i mari, carnoase si trandafirii, pe acele buze pe care ai lasat cele mai dulci sarutari, sarutari pe care nu le vei mai putea simti nicicand, citeai cu tulburare "Habar nu ai cat te-am iubit. Acum vremea ta a trecut. Nu e doar vina ta, recunosc. Te-am iubit...te-am iubit...te-am iubit..." Aceste cuvinte ti se invarteau vijelios in minte. Simteai acum, cum lumea intreaga se invarte cu tine, cum picioarelor tare, ca si cum le-ar fi fost mult prea rusine de faptele tale, hotarasc sa se detaseze, sa te paraseasca. Incetul cu incetul iti ramasera doar regretele. "Acesti ochi nu-mi mai apartin. Am pierdut-o. Am pierdut un inger." Insa acei ochi angelici te priveau pierduti. Nu se uitau la tine. Erau detasati de mult de realitate. Erau departe, plutind alaturi de dragostea voastra si de tot ce a fost candva. Vedeau suferinta, zambete, sarutari infocate, jocuri ale copiilor de ati fost candva, jocuri ale iubirii traite undeva demult, in trecut. Insa nu mai priveau acum trecutul cum privisera candva prezentul. Amintirile sfasietoare ce au incercat sa evadeze ii spalasera cu durere de prea multe ori pentru a mai putea vedea din nou acea emotie coplesitoare emanata de sufletele voastre ratacitoare. Cu toata durerea provocata inca gasea puterea sa-ti zambeasca, sa-ti arate ca e din nou acea fata zglobie. Simteai nevoia sa o vezi ca sufera dupa tine, ca te vrea inapoi chiar si cu pretul mortii, ca doreste cu ardoare reintoarcerea ta. Vroiai sa te asiguri ca doar tu esti cel ce o vei putea salva din neantul in care doreai cu o satisfactie sinistra, sadica sa o vezi cufundata. Insa iti zambea. Iti arata ca ii e bine si fara tine, ca isi continua viata, ca o ia de la inceput. Iti spusese de multe ori in acea vreme " Sa nu te miri daca intr-o zi voi renunta sa mi te mai darui. Am multa dragoste ce doreste sa infloreasca, ce doreste sa se arate. Insa fata de tine niciodata nu va putea. Asa cum copilul are nevoie de hrana pentru a se dezvolta, asa dragostea mea tanjeste dupa afectiune pentru a punea evolua." Atunci ai ras. Ai privit-o distretuitor si ai inganat "Ce copil!". Ai ras de ea. Dar apoi a plecat. A fugit lasandu-te pe tine sa ratacesti in intunericul singuratatii. Acum ii e bine. Nu mai are pe nimeni, nu mai are nevoie de nimeni. E incarcata cu energie pozitiva si radiaza de bucurie. Dar esti constient ca urmatorul nu va fi mai bun decat tine. Insa va sti sa-i ofere ceea ce-si doreste. Si stii foarte bine ca nu conditia materiala o face fericita. Doar ai fost si tu candva al ei . Stii mult prea bine ca ea doar de dragoste are nevoie pentru a se dezvolta asemeni unei flori. Credeai ca nu poate fi mai dezastruoasa conditia in care te aflai insa..."Ochii! Lucesc din nou..." Iti era dor sa-i vezi stralucind si luminandu-ti calea sufletului asemeni unor felinare. Dar ceva era schimbat. Nu mai erau "felinarele" caii tale. "Am pierdut-o! Nu mai e cale de intoarcere." I-ai zambit prietenos oferindu-i obisnuita imbratisare de adio. Fusese cea mai lunga, insa cea mai scurta imbratisare, cea mai duioasa, insa cea mai daunatoare, cea mai blanda, insa cea mai dura. Apoi ai plecat. Cu lacrimi in ochi ai privit in urma-ti sperand ca o vei vedea cum iti arunca acea privire strengareasca, cu coada ochiului . Insa nu ii mai pasa. Mergea cu capul ridicat, lasand razele soarelui sa-i mangaie obrajii gingasi. " Chiar am pierdut-o. Nu mai e a mea! Te iubesc copilo!"

Vrei o mandarina?

"Daca era o mandolina ziceam da." Nu iti pot oferi o mandolina, in schimb iti pot oferi o mandarina si o postare pe care ai spus ca daca are numele de "vrei o mandarina" o citesti. Iti multumesc.
                                                                                                                       Pentru dragul nostru prieten, I.^^

Iubire fantastica.

         Uite-te la noi. Suntem niste creaturi pierdute in neant. Suntem niste pitici in comparatie cu ceilalti. Sufletul nostru este pur. Natura ne este prietena buna, fluturii ne sunt mijloacele de transport, iar roua…roua de dimineata  este mangaierea sufletului nostru. Imagineaza-ti …zburam impreuna cu pasarile, pictam impreuna curcubeul, suflam  impreuna norii…lasand cerul albastru pur sa se scalde in razele aurii ale maretei mingi de foc ce ne surade din inalt. Uite-te…cerul este atat de mic. Acolo sus…oare cum aratam noi…acolo sus. Probabil nu mai suntem atat de mici insa sufletul nostru este la fel de pur. Acolo noi suntem extraterestrii pentru noi. Stiu ca suna ciudat. Stiu ca ti se pare ca ceea ce spun eu nu are nicio logica. Dar acolo…in interior…intelegi tot ce iti spun. Acolo sus…suntem mai mari…avem nave spatiale ce merg pe baza de sentimente, avem antene colorate ce ne izvorasc din creierele noastre cufundate in dragoste, iar mainile…mainile noastre sunt construite in asa fel incat sa te pot prinde de fiecare data cand imi este frica….fara ca tu sa te poti feri.  Gandeste-te la toate astea…cum iti par? Dar nu putem…noi suntem doar doua crengi predestinate sa fie mereu impreuna...pentru totdeauna.

Draga...TU,

              Uite...stiu ca e ciudat ce spun acum...dar ai reusit bine? Ai reusit sa imi intrii in suflet, ai reusit sa spargi zidul ce l-am construit atent si sigur, zidul ce speram ca ma va separa de o alta suferinta de un "altul" ce isi va bate joc de bunatatea si naivitatea mea, de nevoia mea de afectiune. Nu stiu cum, nu vreau sa aflu, dar ai facut-o. As minti daca as spune ca nu imi place. Dar am o rugaminte. Nu ma lasa sa cad. Nu din nou. Sa nu iti bati joc de mine, sa nu ma amagesti, sa nu imi impui regulile tale sfinte. Lasa-mi spiritul liber, lasa copilul sa zburde si iti promit ca nu iti va parea rau. Iubeste-ma pentru ceea ce sunt nu pentru ceea ce iti doresti tu sa fiu si ai sa vezi ca nu vei regreta. 

Ceva ce'mi place!:)

Nimeni si nimic nu ma poate rani. Toata lumea e a mea si toti in jurul meu sunt doar niste furnicute inofensive. Plutesc deasupra tuturor doar inchizand ochii.. Simt ca am puterea sa intorc lumea pe dos doar clipind. Dar cum? Cum dintr-o fiinta ce incerca sa evadeze din realitatea asta cruda si fara scrupule, am ajuns sa fiu o visatoare, am reusit sa imi controlez sentimentele de ura si rautate? Pai…uneori…o noua persoana in viata ta poate insemna mult. Poate avea o influenta mare asupra ta. Si poate acea persoana reuseste sa te faca sa simti doar ce e mai bine si frumos. Ti’ai da toata viata pentru a-I putea asculta doar pentru doua minute bataile inimii, sa stai lipita de pieptul lui…sa ii simti respiratia in ceafa si mana lui plimbandu-se prin parul tau. Inchizi ochii zambind si te gandesti…e adevarat? Daca deschid ochii, oare va disparea? Apoi, cu teama in suflet, cu retinere, deschizi un ochi. Iar atunci orice urma de teama dispare. Il vezi uitandu-se la tine…zambind. Il strangi in brate si iti doresti sa ii spui cat de mult te bucuri ca e acolo…ca exista si cat iti este de drag.  Nu ii spui nimic. Te uiti inofensiva la el, si…ca si cum si-ar da seama de ceea ce gandesti…te strange mai tare la pieptul lui si te saruta dulce.

…………………………………………………………………………………

Ai facut-o din nou. Din nou tu…ai scris in locul meu. Inima sensibila. Uite cate dulcegarii ai pus aici. Uite ce bleaga esti. Ti’au dat lacrimile. Dar e bine. Ai varsat destula durere. A venit momentul sa te bucuri si tu. Dar…oare de ce te critic? Imi place.  Imi place si mie. Haide. Continua-ti placerea inima draga. Cu drag, Creierul.

Confuza.

             Neant. Esti peste tot si totusi nicaieri. O carare ingusta, nesfarsita, reprezinta granita dintre cele doua lumi. Derutata, privesti in paralel nehotarata. Zambetele, rasetele...te atrag. Iubirea, dragostea...te incanta. Ura, tristetea, disperarea, dezamagirea nu te lasa sa traiesti. Vreau sa traiesc din nou!

8 August...super trist :)

            "Au trecut deja patru ani. Iti aduci aminte? Era tot 8 August. Cerul tot cristalin era. Am crezut ca avea sa dureze vesnic. Insa vesnicia a durat putin. Stii... :) e chiar amuzant. De cand ai plecat, aud mereu...<> Mii si mii de glasuri...mii si mii de expresii...dar dintre toti cei interesati de starea mea...lipseste cineva. Lipseste acea persoana, ce pe langa ingrijorare, imi arata iubire. Lipsesti tu. <> Dar nu ma cred. Stii ce imi spun? Imi spun <>. Ei de ce stiu? De ce ei stiu si tu nu ai stiut?"

Era din nou pe pod, asezata pe banca ce fusese martora atator intamplari ce ii marcasera viata, strangandu-se puternic in brate si sprijinindu-si capul pe genunchiu-i udat de lacrimile-i amare. Nu era pentru prima oara cand Maia ii reprosa lui Mihnea faptul ca a plecat. Dar de fiecare data...cuvintele erau zadarnice. Doar ea le putea auzi. Vorbea singura, insa sufletul ei simtea nevoia ca aceste lucruri sa fie eliberate din capcana durerii, sa fie impartasite si altor persoane nu numai Maiei. Insa ratiunea nu lasa ca acest lucru sa se intample. Stia ca nu e vina lui. Stia ca e numai vina ei ca l-a lasat sa plece. "Uite...promit ca nu plec. Spune-mi sa nu plec si nu am sa plec." Insa disperarea pusese deja stapanire pe ea. Gandul de a ramane singura ii incetosa logica in gandire. "Pleaca! Pleaca si sa nu te mai intorci niciodata.". Si atunci tonul vocii o trada...insa el nu si-a dat seama. "Ar fi trebuit sa-ti dai seama!! Era atat de evident!!" inca o lacrima se prelinse pe genunchi. Nu a stiut niciodata...insa cuvintele adresate lui Mihnea fusesera atat de reci, atat de grele...incat sufletul lui Mihnea se sfasie. De aceea nu isi dadu seama...orbise. "Mi-as dori sa te intorci...intoarce-te...te rog..." insa el nu o putea auzi. Nimeni nu o putea auzi. Era doar ea...si apusul.